De la inimi frânte, la inimi mult prea vesele

Și parcă-ți mai văd și azi deșertul din ochi

Când doar gura ta îmi spunea că rămâne o eternitate.

Din amintiri, din stări, din tristețe și fiori,

Visam doar la fericire, de care... n-am avut parte...

Inima mult prea goală și mintea mult prea plină

De gânduri la un viitor în care nu sunt eu.

"Figurile mele", iubire și inima mea mult prea plină

De bunătate și răbdare iubea atât de frumos.

Plecai tu, te țineam eu, plecam eu, mă țineai tu

Dar, toate astea au dus la sfârșit...

Din toate câte au fost la un loc,

Noi nici măcar o poveste nu am construit.

Visam prea mult și trăiam prea puțin...

Poate asta a fost singura greșeală.

Iubeam prea des, prea din plin, 

Iar liniștea mea, era pentru tine, doar o povară.

Sfârșitul se apropia mereu,

Mie aducându-mi liniște, iar ție!? Chiar nu mai contează.

Poate am rămas prea mult la greu

Când te vedeam atunci singura persoană de care mă interesează.

Nori de demult au lăsat în locul lor suflete prea senine

Și lipsite de tristețea ce odată

Apăsa prea tare pe răni deschise

Pe care nu le vom mai simți niciodată.

Cerul adăpostește de la inimi frânte, la inimi mult prea vesele

Și toate au rost și cost...

Cine să ne mai înțeleagă și pe noi,

Sperăm la tot doar ca să pierdem la un moment dat alt tot...